Galațiul a fost orașul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României moderne, cel care a și demarat primele reforme, punând astfel bazele statului român modern.
Familia Cuza a locuit la Galați din 1827, când Alexandru avea 7 ani, aici viitorul domnitor urmând și primii ani de școală.
Revenit de la studiile pe care le-a urmat la Paris, a fost președintele Judecătoriei Covurlui și mai târziu pârcălab de Covurlui.
La Galați, în casa de pe strada care îi poartă numele, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, apoi şi tinereţea, împreună cu familia sa, tatăl său, Ioan Cuza şi mama sa, Sultana Cuza, dar şi după 1843, când s-a căsătorit cu Elena Rosetti.
La câţiva paşi de Casa Cuza, se află Biserica Vovidenia, la care veneau să se roage Alexandru Ioan Cuza şi familia sa şi în curtea căreia a fost înmormântată, în 1865, Sultana Cuza, mama domnitorului.
La Biserica „Vovidenia“, deputaţii unionişti de la 1859, împreună cu viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, au depus jurământ că vor fi credincioşi cererilor celor care i-au ales pentru a înfăptui Unirea Principatelor.
Iată câteva detalii despre legăturile lui Alexandru Ion Cuza cu Galațiul:
Primii ani de școală, la Pensionul Sachetti din Galați
Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din zona Fălciului. El s-a născut la 20 martie 1820.
În 1827, tatăl său, Ioan Cuza, a cumpărat clădirea de lângă Prefectură, în care a locuit familia Cuza.
Alexandru a învățat, până în 1831, în pensionul francez Sachetti, din Galați, iar apoi, la Iași, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut colegi pe câțiva dintre viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum și pe viitorul mare artist Matei Millo.
Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut diploma de bacalaureat în litere, în 1835. S-a înscris la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăți. A devenit membru al Societății economiștilor din Paris. A revenit în țară și în septembrie 1837 s-a înrolat cadet în armată.
Din 1842 până în 1845, a fost președintele Judecătoriei Covurlui
În februarie 1840, Alexandru Ioan Cuza a demisionat din Armată și din 1842 a ocupat postul de președinte al Judecătoriei Covurlui.
În primăvara anului 1843, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moșiei Solești din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina era din neamul Sturdza. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soției sale a robilor țigani, Alexandru Ioan Cuza acceptând, astfel, hotărârea Adunării Obștești din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a țiganilor de pe moșiile domnești și mănăstirești.
În 1848, Cuza a intrat în conflict cu domnitorul Mihail Sturdza și s-a refugiat la Brăila pentru a nu fi deportat
Alexandru Ioan Cuza a renunțat să mai dețină funcția de președinte al Judecătoriei Covurlui, începând cu 1845, distanțându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.
La 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, prezent în rândul celor peste o mie de revoluționari moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul și a semnat documentul programatic Petiția-proclamațiune a boierilor și notabililor Moldovei.
Rănit în confruntarea care a avut loc, Alexandru Ioan Cuza a fost arestat și trimis spre deportare. Viitorul domnitor, alături de alți șase revoluționari, a reușit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea și anchetarea lor în Imperiul Otoman.
În domnia lui Grigore Ghica, Cuza a devenit pârcălab de Covurlui
Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj, în Transilvania, din 3/15 mai 1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunând: „Ardealul nu mai este Ardeal, ci România”.
Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, a plecat la Viena, apoi la Paris, și la Constantinopol, de unde s-a întors în țară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, și un partizan convins al Unirii.
În acea perioadă, Alexandru Ioan Cuza a ocupat succesiv posturile de președinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne și din 1856, pârcălab al ținutului Covurlui.
Ca pârcălab de Covurlui a devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a țării, implicându-se în învățământ și sănătate. Totodată, el a desfășurat și o activitate unionistă considerabilă.
În Covurlui, Conacul de la Țigănești al lui Costache Conachi și Palatul de la Mânjina al lui Costache Negri erau locurile de taină în care se întâlneau unioniștii pentru a pune la cale Unirea Moldovei cu Țara Românească.
În 1858, comandantul Armatei Moldovei
Activitatea unionistă și scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857 l-au făcut pe Cuza să demisioneze din administrația caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârșitor câștig de cauză taberei unioniste.
După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iași, Alexandru Ioan Cuza și-a dovedit consistența politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susținut desființarea privilegiilor de clasă și s-a pronunțat pentru rezolvarea chestiunii agrare.
Nicolae Vogoride și-a revizuit atitudinea față de Cuza, pe care l-a avansat colonel în august 1858. A devenit, apoi, ajutorul hatmanului Miliției moldovene și, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza și Panu, a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanță în vremurile ce aveau să urmeze.
Pe 5 ianuarie 1859, devenea domnitorul Moldovei
În cadrul Adunării Elective, cea care urma să aleagă noul domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreședinte alături de Petre Mavrogheni.
Conform prevederilor Convenției de la Paris, act constituțional elaborat de puterile garante în 1858, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă. Lucrările Adunării elective s-au deschis la 28 decembrie 1858 și au validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.
Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza.
După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza.
Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere „drepturile și interesele patriei’” și să asigure ‘„binele și fericirea nației române’”.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în noul domn: „Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice. Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou”.
Pe 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza devenea domnitorul Principatelor Unite
După ce la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei, la 24 ianuarie, a fost ales și domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat, conform prevederilor Convenției de la Paris din 1858, între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859.
Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei. Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie, într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni.
În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul „Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.
În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, deputații reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.
După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.
Reformele lui Cuza: împroprietărirea a 460.000 de familii de la sate, reformarea Învățământului și a Justiției, o nouă lege electorală
Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între cele două guverne, de la Iași și București. Abia la sfârșitul anului 1861, Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ian./3 febr. 1862), ce cuprindea reprezentanți ai grupărilor conservatoare moldovene și muntene, în frunte cu Barbu Catargiu.
Activitatea următorului guvern, condus de Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 — 26 ian./7 febr. 1865), a pus în operă principalele puncte formulate în programele Revoluției române de la 1848-1849.
Pe fondul neînțelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2 mai 1864, și a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituție denumită „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, în care și-a arogat largi prerogative legislative și executive.
La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, pe care a dat-o publicității împreună cu o Proclamație către sătenii clăcași în care se spunea: „De astăzi înainte, voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”.
Au fost împroprietărite 463.554 familii de țărani. Conform legii, țăranii primeau pământ în funcție de numărul animalelor și nu îl puteau înstrăina timp de 30 de ani. Se desființa pentru totdeauna claca, boierescul și toate celelalte obligații către boieri, care însă erau răscumpărate și plata urma a se face pe o perioadă de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar, pe de altă parte, se simțea lipsa inginerilor topografi.
La 2/14 și la 4/16 decembrie 1864 au fost promulgate un Cod civil și un Cod penal și de procedură penală.
Una dintre cerințele des întâlnite și în programele revoluționarilor de la 1848 a fost reformarea învățământului românesc. Proiectul de lege „asupra organizării instrucțiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864.
După numeroase amânări, legea asupra instrucțiunii publice a fost promulgată de către Cuza la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numărul articolelor de la 660 la 480 și au fost introduse câteva modificări, dintre care cea mai însemnată era renunțarea la principiul inamovibilității pentru învățători, institutori și profesori secundari, el rămânând numai pentru profesorii universitari.
La 2 iulie 1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care se mărea numărul votanților. Noua lege electorală, deși nu înlătura votul cenzitar, reducea censul și crea două categorii de electori. Sistemul prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să aleagă pe unul singur care vota. În felul acesta, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită.
În 1866, abdicarea. Cât timp a fost în viață, românii l-au votat în Parlamentul României
Pe fondul deteriorării raporturilor dintre Cuza și miniștrii săi, la 17 decembrie 1865, acesta și-a exprimat dorința de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinț străin.
A fost silit să abdice la 11/23 februarie 1866. A plecat în exil, în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg. Aici a și murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Poporul român nu l-a uitat și, cât timp a mai trăit, a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul țării.
Respectându-i-se voința, a fost înmormântat în țară, la moșia sa de la Ruginoasa.
