Ianuarie este luna unuia dintre cele mai importante momente de natură politică, dar şi istorică ale României. În data de 5 ianuarie 1859, adunarea electivă de la Iaşi l-a proclamat în unanimitate Domn al Moldovei, urmând ca în aceeaşi lună, pe 24 ianuarie, să fie ales domn al Munteniei, pe Alexandru Ioan Cuza, despre care am vorbit într-o ediţie precedentă. Nimeni nu îi poate contesta calităţile de lider, însă în spatele acestui om de succes şi al înfăptuitorului Unirii Principatelor nu sunt femeile care i-au încălzit patul, ci un suflet cald, modest şi liniştit, şi anume al soţiei sale, Elena Rosseti.
Aceasta este femeia care a participat cu modestie şi demnitate în opera reformatoare a soţului său, s-a dedicat operelor de caritate şi care, în ciuda tuturor bârfelor vremii, i-a rămas alături lui Cuza, deşi deseori se simţea sufocată de greutatea coroanei domneşti.
Elena s-a născut în familia Rosseti, în Iaşi, fiind fiica postelnicului Iordache Rosseti şi a soţiei sale, Ecaterina. Primii ani i-a trăit în Soleşti, unde, de altfel, îşi petrece şi somnul veşnic, unde a fost sub stricta supraveghere a mamei sale. A învăţat foarte bine limbile germană şi franceză, urmând ca, de la şapte ani, să îşi continue studiile la curtea unchiului său, Constantin Sturdza. După ce s-a stabilit la Iaşi, l-a cunoscut pe cel ce avea să îi devină soţ. Căsnicia nu a fost una reuşită, ruptura dintre cei doi fiind şi mai pregnantă, deoarece Elena nu putea avea copii. Contrar soţului ei, ea era o fire retrasă, cu uşoare complexe de inferioritate şi cu lipsă de încredere în forţele sale proprii, aşa cum reiese şi din scrisorile pe care i le trimitea mamei sale.
Tăria sa de caracter a fost vizibilă într-o situaţie periculoasă, când revoluţionarii de la 1848 fugeau de la Iaşi spre Galaţi, fiind un moment periculos pentru siguranţa soţului ei. Elena Cuza a dat dovadă de mult curaj, plecând singură de la Soleşti la Galaţi, unde s-a întâlnit cu consulul britanic Cunninghan, pentru a stabili detaliile unei evadări ale lui Alexandru. I. Cuza, la Viena şi mai apoi la Paris. Această femeie plăpândă, delicată şi neîncrezătoare a stat la baza salvării celui care avea să fie Domnul Unirii.
Prima Doamnă a ţării şi greutatea acestei etichete
Anul 1859 a venit cu numirea lui Cuza ca domn al Principatelor şi a Elenei Cuza ca primă doamnă a ţării. A contribuit la opera reformatoare a soţului, participând la elaborarea legii instrucţiuni publice, a reformei agrare. A plecat din ţară pentru a nu se expune numeroaselor aventuri ale soţului, întorcându-se după un an, pentru a realiza onorurile Curţii, luând prin surprindere, nu numai pe soţ, cât şi pe amanta acestuia, Maria Obrenovici. Cu o postură dreaptă, cu rochii dantelate şi camelii în păr, Elena se străduia constant să se menţină la nivelul aşteptărilor tuturor celor din jur şi al sarcinilor ce îi reveneau ca prima doamnă în stat, deşi era convinsă de faptul că viaţa politică nu li se potriveşte femeilor. Cu atât mai mult, cu cât dubla numire a soţului ei venise pe nepusă masă, astfel încât a surprins-o total nepregătită.
Adiacent organizării dineurilor, balurilor şi spectacolelor de teatru, şi-a dedicat viaţa, dar şi averea, acţiunilor caritabile. A patronat Azilul „Elena Doamna” în Bucureşti, destinat fetelor orfane şi a lucrat voluntar, ca infirmieră, la Spitalul „Caritatea”. S-a preocupat de problemele bătrânilor, a supravegheat îmbunătăţirea condiţiilor din spitale, şi a ctitorit monumente publice. Părea să facă faţă sarcinilor ce îi reveneau, însă în intimidate recunoştea: „Sunt prea slabă, prea firavă, alături de un soţ prea aspru. (…) Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta şi nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea”.
Vasile Alecsandri i-a dedicat volumul de poezii populare Elenei Cuza, numită în cercurile înalte „minunata principesă”, datorită legăturii sale cu poporul român.
Exilul soţului – cea mai plăcută perioadă pentru Elena Doamna
Istoricii au consemnat că, atunci când se pregătea abdicarea lui Cuza, cei ce au pus la punct lovitura de stat au izolat apartamentul Elenei şi al celor doi copii ai soţului ei cu Obrenovici, pentru a nu putea ajunge la soţul ei. Acuzată de întreaga familie de laşitate, că nu îl părăseşte pe Cuza, mai ales că a plecat după abdicare din ţară fără ea, Elena Cuza şi-a urmat supusă barbatul. Perioada de exil a reprezentat cel mai frumos moment al căsniciei. Au călătorit mult împreună, au cumpărat o casă lângă Viena, o alta în Florenţa, stabilindu-se mai apoi la Heidelberg. Dacă îşi pierduse dragostea pentru soţia sa cu ani în urmă, în acele momente, Elena, cu siguranţă, îi câştigase respectul lui Cuza. I-a stat alături domnitorului, până când acesta şi-a dat ultima suflare în braţele ei.
La împlinirea a 50 de ani de la Unire, Elena Cuza, acum o bătrânică, le spunea studenţilor aduşi de Nicolae Iorga în căsuţa ei din Piatra Neamţ: „Am supravieţuit tuturor!”
Simpatizată de Carol I, de Ferdinand şi Maria şi de Napoleon al III-a, a plecat printre cei drepţi la puţin timp după acel moment, cu aceeaşi modestie şi demnitate, Elena Cuza, micuţa conservatoare, timidă şi devotată, punctul de sprijin al omului Cuza.
