În 1876, s-a născut la Iveşti Hortensia Bengescu, fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe. A studiat la Institutul de domnişoare din Bucureşti, iar după terminarea studiilor s-a căsătorit, la o vârstă destul de fragedă, doar 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat.
Dorinţa de scrie a fost mult timp lăsată pe plan secund, din cauza faptului că soţul nu i-a susţinut înclinaţia literară, iar universul dăruit de căsătorie şi creşterea copiilor nu s-a dovedit atât de mulţumitor pe cât se aştepta viitoarea scriitoare.
Un teanc de scrisori e un suflet…
Până să se dedice literaturii, Hortensia a scris nenumărate scrisori, cu o manie epistolieră. Corespondenţa ei ar trebui privită ca pe o pregătire a debutului său real în literatură, cum însăşi scriitoarea a spus: „din autobiografia literară cu cea personală rezultă unitate şi dedublare şi cu fiecare moment de viaţă îşi trăieşte experienţa artistică”.
Pasiunea pentru literatură a prins forme prin întreţinerea corespondenţei cu diferite personalităţi din universul literar. Totuşi, ca debut am putea include primele sale articole publicate în presa franceză, în anul 1912. Un an mai târziu, cu susţinerea lui Garabet Ibrăileanu, a publicat în Viaţa românească. Ibrăileanu s-a dovedit a fi cel care a analizat întreg procesul Hortensiei de formare ca scriitoare. Drept dovadă, Ibrăileanu a apreciat debutul editorial al Hortensiei Papadat Bengescu, volumul cu titlul Ape adânci, care a apărut în anul 1919.
Scrisorile scrise pentru Ibrăileanu denotă, poate, cele mai expresive şi confesive stări ale scriitoarei. În rândurile scrise de Hortensia, se remarcă adevărate stări sufleteşti ale unei femei care suferă în singurătate şi care îşi mărturisea fără reţinere teama cu privire la valoarea pe care ar putea-o avea textele pe care ea le scrie. Alteori, starea sa este una mulţumitoare, stare pe care o pune pe baza frumoasei corespondenţe, pe care nu se putea abţine să o numească un adevărat remediu.
Încă mă simt o carte deschisă pe care o răsfoiţi…
În acelaşi an, a colaborat cu cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. Lovinescu a luat-o sub aripa sa pe tânăra scriitoare, influenţându-i pozitiv cariera spre romanul european modern, el fiind unul dintre puţinii susţinători ai femeilor-scriitor. Citind opera scriitorului său preferat, Marcel Proust, Hortensia a preluat şi adaptat metoda de creaţie acestuia, pe care o regăsim în rândurile scrise de ea.
Graţie sincronizării romanului românesc cu cel european, i-au fost recunoscute meritele, reuşind să fie supranumită Marea Europeană. Nu a reuşit să stea deoparte de cei care se aflau în suferinţă; în timpul Primului Război Mondial, a devenit infirmieră-voluntar la Crucea Roşie, întreaga experienţă fiind pe larg descrisă în romanul Balaurul.
Cum era firesc pentru acea vreme, tinerele doamne ţineau jurnale, însă Hortensia scria cu rigurozitate în jurnalul său de confesare datorită iubirii pentru cuvântul scris. O parte din corespondenţa ei a fost publicată în câteva reviste literare, însă din jurnal au fost publicate doar prea puţine rânduri, în cartea lui Camil Baltazar, Contemporan cu ei.
În timpul regimului comunist, a fost interzisă şi nu a mai putut publica nimic. Bătrâneţea i-a fost crudă, fără mijloace de subzistenţă, fără prieteni, fără scrisorile sale care îi dădeau alinare. A murit, la data de 5 martie 1955, uitată de colegi şi de criticii literari, la vârsta de 79 de ani. După zece ani de la trecerea ei în nefiinţă, Hortensia Papadat Bengescu a intrat în circuitul literar şi academic.
Drept omagiu pe care i-l poartă gălăţenii, liceul tehnologic din satul ei natal îi poartă numele.