În urmă cu trei-patru sute de ani, pedepsele aplicate în ţările române pentru infracţiuni cum ar fi furtul erau extrem de grele, fiind în general pedepse fizice. Unii dintre domnitori au devenit legendari, câştigându-şi notorietatea tocmai prin faptul că, prin aplicarea unor pedepse extrem de dure, au reuşit stârpirea hoţilor. Spre exemplu, Vlad Ţepeş a organizat grupuri de oşteni care aveau grijă de păstrarea ordinii, asemenea patrulelor Jandarmeriei de astăzi. Aceste potere prindeau hoţii şi îi trăgeau în ţeapă.
Primele coduri morale şi penale
Furtul nu este incriminat numai de codurile penale, ci şi de cele morale. Spre exemplu, în „Cele zece porunci„ din Biblie, Porunca a VIII-a impune „să nu furi”. Apar pedepse pentru furt şi tâlhărie şi în cele mai vechi coduri de legi, de acum 4.000 de ani. Spre exemplu, tâlhăria era pedepsită cu moartea în Codul lui Ur-Nammu (2100-2050 î.Hr), iar referiri la pedepsele pentru furt sunt şi în Legile lui Ehsnunna (aproximativ 1930 îHr), sau în Codul lui Hammurabi (aproximativ 1790 îHr).
Şi în primele coduri de legi din ţările române existau prevederi detaliate cu privire la infracţiunile de furt şi tâlhărie. Printre acestea se află şi pravilele lui Vasile Lupu – „Cartea românească de învăţătură” (1646) şi Matei Basarab – „Îndreptarea legii” (1652), codicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, care conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului. În pravilele domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, printre alte pedepse erau prevăzute şi munca în ocnă (pentru furtul pentru prima oară al unui animal), însemnarea la nas (pentru furtul pentru a doua oară sau furtul din biserici), scoaterea ochilor (pentru cel care fura a treia oară), tăierea capului (pentru perceptorii de taxe ilegale) şi spânzurarea(în cazurile tâlharilor). Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) îi spânzura pe hoţi în uliţe, lăsându-i câte o zi-două, ca să ia lumea aminte. A preluat metoda lui Vlad Ţepeş şi, la 1 iunie 1786, a dat ordin ispravnicilor „să ridice ţepi pe la toate drumurile şi răspântiile”, unde se va pune la vedere şi înscrisul următor: „Cel ce va face hoţii, ucideri sau va fi gazdă de hoţi… cu această pedeapsă de moarte se va osândi – înţepatu’!”.
Pravila lui Vasile Lupu
„Cartea românească de învăţătură” a lui Vasile Lupu începe cu 11 capitole, numite pricini, care se referă la reglementările pentru plugari, păstori şi cei ce lucrau viile, stabilind reguli cu privire la încălcarea hotarelor, schimbarea pământurilor, pământurile părăsite, împărţirea roadelor, răspunderea pentru pomi şi vite, stabilind reguli şi pedepse. Urmează „Pravilele împărăteşti”, formate din cinci pricini (XII-XVII) care se referă la pedepsele aplicate pentru furtişaguri şi alte 78 de pricini cum ar fi suduirea dregătorilor, falsificarea banilor, uciderea, răpirea, bigamia, adulterul, incestul, violul, proxenetismul etc. Sunt pasaje extrem de interesante prin care sunt descrise condiţiile în care s-ar petrece astfel de fapte şi aplicate nuanţat pedepsele, în funcţie de context.
Pentru fiii de boieri – şi ocnă, şi „donaţie”
Hoţii la drumul mare primeau pedepse diferite, în funcţie de starea socială. Dacă erau oameni simpli, hoţii ajungeau la ocnă sau mureau traşi în ţeapă, mai precis – în furci, iar dacă erau fii de boieri, se alegeau şi cu anii de ocnă dar trebuiau să doneze o treime din avere către visteria domnească: „de va fi purtând arme şi va fi furat multe lucruri, pre acesta să-l arunce în ocnă, acolo să se pedepsească după cum va fi voia giudeţului (judecătorului – n red) şi de-n cât va avea, de va fi vreun fecior de boiar, a treia parte din bucatele lui să se dea la visteria domnului, iar de va fi în alt chip să-l spândzure în furci”. Antecedentele duceau la pedeapsa capitală: „acesta de vor cunoaşte că au făcut numai o dată, să-l cearte cu ocna, iar de va fi făcut şi altă dată să i se facă moarte”. Una din pedepsele oarecum mai moderate ca duritate era „însemnarea la nas”, aplicată hoţului care fura prima oară, de la „un om mişăl”. Adică era permisă puţină haiducie, dar recidiva ducea la pedeapsa capitală: „cela ce va fura lucru puţin de la vreun om mişăl, când va fura întâi să-l bată; iar de va fura şi a dooa oară să-l însămneadze la nas şi a treia oară să moară în furci”.
Micile găinării erau iertate, dar recidiviştii ajungeau în furci
Pravila lui Vasile Lupu prevedea şi circumstanţe atenuante, pentru robii foarte săraci, cărora li se permitea să fure o găină sau o gâscă: „Ţiganul sau ţiganca, sau copilul, de va fura o dată sau de dooă ori, sau şi de trei ori, găină, sau gînscă, sau alt lucru micşor, să se iarte; iar de va fi lucru mai mare furat, să se certe ca un fur”. Pentru furtul unei oi sau al unui alt animal, hoţii ajungeau la ocnă, însă cei care recidivau riscau să fie spânzuraţi în furci: „cel care va fura oae, sau bou, sau cal, sau alt dobitoc den pădure sau den câmp, sau den turmă, sau den casă, să se certe cu ocna pănă la o samă de vreame, după cum de mult va fi fost furtişagul şi după cum va fi voia giudeţului; iar de să va afla cum acel om iaste învăţat a fura de pururi şi va fi făcut şi alte date acest lucru, atunce aşea, într-acel loc ce-au furat, acolea să-l spândzure în furci”.
Cea mai eficientă metodă, trasul în ţeapă
Vlad Ţepeş a intrat în legendă prin duritatea sa. Se spune că, imediat după ce a urcat pe tron, a curăţat ţara de hoţi şi cerşetori, care nu numai că nu erau folositori ţării, dar şi mâncau pâinea altora. I-a adunat pe toţi într-o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi şi, după ce i-a ospătat, a pus să fie zăvorâte toate uşile şi să se dea foc casei. Ca să scape ţara de tâlharii de la drumul mare, care se ascundeau prin codri şi îi jefuiau pe călători, mai ales pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani, Ţepeş a împânzit ţara cu potere formate din oşteni care îi prindeau pe tâlhari şi îi spânzurau sau îi trăgeau în ţeapă. Această campanie a dat rezultate, urmarea fiind că, după o vreme, putea fi lăsată o pungă cu galbeni la o răscruce de drumuri şi nu îndrăznea nimeni să o ia. O altă legendă, relatată de istoricul Neagu Djuvara, spune că un negustor „venit din ţara ungurească” i s-a plâns lui Vlad Ţepeş că din căruţa lui, pe care din poruncă domnească o lăsase noaptea afară, în faţa casei în care era găzduit, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi de aur. Vodă i-a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, Ţepeş a dat poruncă oştenilor să i se pună banii la loc negustorului, însă cu un ducat mai mult, de la el. A doua zi, negustorul s-a înfăţişat lui vodă, i-a mulţumit, spunându-i că a găsit însă un ducat mai mult. Vlad Ţepeş i-a răspuns că, dacă nu îi spunea de acel ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă, alături de hoţ.
În zilele noastre, mai umana puşcărie
În Codul Penal, furtul este definit ca fiind „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”. În noul Cod Penal, furtul este pedepsit cu de la 6 luni la 3 ani de închisoare, dar în vechiul cod pedepsele erau de la 1 la 12 ani. Sunt considerate bunuri mobile şi înscrisurile, dar şi orice energie, cum ar fi energia electrică, pentru că şi aceasta are o valoare economică. Este furt şi luarea unui autovehicul pentru a-l utiliza fără drept. Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii faptei acel bun era deţinut legitim de către o altă persoană. O variantă mai gravă este furtul calificat, pedepsit mai aspru de noul cod, cu de la 3 la 10 ani. Este considerat pericol social, fiind încadrate următoarele circumstanţe agravante: săvârşirea furtului de către una sau mai multe persoane sau de o persoană care are asupra sa o armă sau o substanţă narcotică, săvârşirea furtului în timpul nopţii sau al unei calamităţi, sau prin pătrunderea într-un spaţiu prin efracţie, escaladare sau cu chei false. Forma cea mai gravă de furt este tâlhăria, cu pedepse de la 2 la 7 ani, fiind un furt dublat şi de agresarea fizică a victimei.
Este Galatiul municipiul fara nici-un cinematograf. Un adevar de necontestat.
Cine le-a desfiintat? Care a fost motivatia?.N-o vom sti, poate niciodata.
Cine are interes in aceasta situatie?
As avansa un raspuns:marile companii de cablu. Care ne aduc in casa „modele” : cu buze botoxate si silicoane, baieti ” de baieti”, scandaluri ca la usa cortului, mirese pentru fiii mamelor, matrimoniale jenante, manele, incultura si nu numai. Asadar, vreau inapoi cinematografele orasului meu. Pe principiul: fiecaruia dupa trebuinte.
Din pacate train intr-o societate centrat si a nu fi. Puteti schimba pu usurinda acest proces!