Tradiţia haiduciei pe meleagurile Galaţiului a fost reluată de un personaj misterios, care ia de la bogaţi şi dă la săraci. I se spune „Om Bun”.
Personajul legendar care se ascunde sub acest nume şi-a făcut ucenicia pe vremea când la noi în ţară cel mai bogat era statul, iar oamenii erau, ca şi astăzi, foarte săraci. Şi el, „Om Bun”, era pe pe atunci sărac, un pricăjit de absolvent de TCM pripăşit pe la ICPPAM. O ducea foarte greu. O dată a fost nevoit să vândă la talcioc carpeta cu „Răpirea din Serai”, ca să aibă bani să-şi scoată prietena în oraş. Suporta sărăcia cu preţul unor lungi perioade de depresie. Pe vremea aceea, hălăiduia pe la Galaţi ceata haiducului Plătică, care lua de la unicul bogat din zonă, statul, tot ce îi cădea în mână, de la subţirica tablă zincată pentru învălit acoperişurile caselor la tablă groasă. Nu o dădea la săraci, pentru că săracii nu aveau ce să facă cu tabla, din cauză că majoritatea locuiau la bloc. Aşa că dădea tabla la export. Ceata tâlharului Plătică practica o haiducie modernă, cu acte. Plătică şi iscoadele lui se strecurau pe sub ferestrele Sidexului, apoi cu o dibăcie ieşită din comun încropeau cu Dumitru Nicolae contractele pentru cumpărarea tablei cu plata de la şase luni spre niciodată, după care se pierdeau în ceaţa de la Port Bazinul Nou cu tot cu TIR-urile încărcate cu tablă. Dar în pofida râvnei haiducilor din ceata haiducului Plătică, statul se încăpăţâna să nu sărăcească. „Ia să încerc şi eu”, îşi spuse „Om Bun” şi se se alătură şi el cetei haiducului Plătică.
În scurtă vreme, experienţa sa de inginer TCM a dat naştere unor inginerii financiare uluitoare, fapt ce i-a asigurat o ascensiune rapidă în ceata haiducilor lui Plătică, pe care l-a şi întrecut. A trecut apoi în ceata lui Nica, din ceata lui Nica în ceata lui Stolojan şi a lui Băsescu, iar acum a atins perfecţiunea, reuşind să fie simultan în cetele lui Udrea şi Nica. Din ceată în ceată, s-a remarcat din ce în ce mai mult prin victoriile sale împotriva statului îmbogăţit pe seama oamenilor nevoiaşi.
Rezultatele ingineriilor lui „Om Bun” erau vizibile: statul sărăcea văzând cu ochii. Datoriile la stat ale Atlasului, de 70 miliarde, fuseseră îndesate în fantoma IUC Grele SA Brăila, ferma de la Vlădeşti intrase în lichidare, iar după încă vreo 2-3 săli de sport şi alimentările cu apă şi canalizările de la Tuluceşti, Cudalbi şi Băleni, statul chiar scăpătase dea binelea. „Om Bun” reuşise: acum, statul era sărac lipit pământului. Venise, în sfârşit, momentul să dea la săraci ceea ce luase de la bogat. Adică de la stat. Zis şi făcut. Într-o seară neguroasă de toamnă, „Om Bun” se strecură în curtea unei familii sărace din Vadu Ungurului. A pus pe prag o pungă cu 50 de monede de 2 euro, a bătut la uşă şi s-a refugiat tiptil în spatele casei. Gospodarul deschise uşa şi scotoci cu privirile întunericul din curte, căutând silueta celui ce bătuse la uşă. Nu era nimeni. Zări punga cu bani de pe prag şi biletul pe care scria: „Iau de la bogaţi şi dau la săraci! Semnat – Om Bun”. Bărbatul se uită în pungă şi când văzu cele 50 de monede de 2 euro strălucitoare le strigă nevestisii şi celor 7 copii: „Suntem bogaţi! Bucuraţi-vă, în seara asta mâncăm mezel, pentru că, în sfârşit, suntem şi noi bogaţi! Suntem bogaaaţi”. În acel moment, burlanele sobei au sărit în stânga şi-n dreapta, iar pe coşul casei coborâ în cameră un bărbat mascat, în costum verde de superman şi cu o bulină galbenă pe piept, care înşfăcă rapid punga cu bani şi o zbughi pe uşa întredeschisă, explicându-le din mers despre ce este vorba: „Eu sunt Om Bun! Iau de la bogaţi şi dau la săraci!”.
