ASCULTAREA MINORILOR ÎN CADRUL PROCESELOR CIVILE

ASCULTAREA MINORILOR ÎN CADRUL PROCESELOR CIVILEÎn procedurile judiciare privitoare la minori (exercitare autoritate părintească, stabilire domiciliu minor, suplinire acord parental, etc.) este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani. De asemenea, conform art. 264 Cod Civil, pot fi audiați și minorii care nu au împlinit încă vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciază ca fiind oportun și necesar pentru justa soluționare a cauzei respective.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi de a primi orice informaţie potrivită vârstei sale, de a-şi exprima opinia şi de a fi consiliat cu privire la consecinţele oricărei decizii care îl priveşte.

Orice minor poate cere să fie ascultat, iar decizia instanței, în cazul respingerii solicitării, se va motiva. Acest drept este garantat în vederea respectării principiului interesului superior al copilului, care presupune că orice hotărâre privitoare la un minor se va face ținând cont, în primul rând, de profitul acestuia.

 În cazul ascultării copilului, în oricare dintre situațiile expuse anterior, opiniile acestuia vor fi avute în vedere de către judecător în raport cu vârsta și gradul de maturitate de care dă dovadă minorul.

La acest moment, legiuitorul national nu a reglementat o procedură bine conturată de audiere a copiilor, motiv pentru care este deosebit de importantă tactica adoptată de fiecare judecător în parte.

Audierea minorului are loc în camera de consiliu, fără părțile implicate, evitându-se astfel o eventuală manipulare a copilului sau existența unei temeri de a vorbi, datorată părților. În vederea bunei desfășurări a discuției dintre copil și judecător, magistratul are obligația de a construi o relație de încredere, de apropiere, de a folosi un ton blând, un vocabular adecvat vârstei și de a îi înlătura copilului emoția și stresul asociate cu audierea. Totodată, ascultarea minorului presupune ca magistratul să își contureze un punct de vedere cu privire la situația de fapt expusă de minor, să analizeze onestitatea declarației minorului și să constate, când este cazul, dacă a existat o influențare prealabilă a acestuia.

Din aceste considerente, instanța de judecată va hotărî ținând cont de nevoile și interesul copilului, nu neapărat de opinia formulată de acesta în cadrul audierii. Spre exemplu, un copil poate percepe un părinte ”mai bun” decât celălalt prin prisma indulgenței arătate – ”mama este bună și vreau să locuiesc cu ea pentru că mă lasă tot timpul să mă joc pe calculator și să ies în parc, iar tata este rău pentru că mă pune să îmi fac temele și să citesc.” În aceste condiții, instanța își poate forma o părere pe care să o analizeze alături de celelalte probe, în privința părintelui care se ocupă mai îndeaproape de copil.

În lipsa unui probatoriu cuprinzător, în practica judiciară s-a apreciat că declarația copilului nu poate constitui, în sine, un temei suficient pentru pronunțarea soluției.

Av. Diana Alexandra Grama

Baroul Galați

 

Don't be selfish, share it on...Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Pin on Pinterest
Pinterest

Postați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*